Generale

Artistul şi Puterea – mitul disidenţei şi manipularea memoriei

Artistul și Puterea. Ipostaze ale picturii românești în anii 1950-1990, expoziţie organizaţă la Biblioteca Naţională a României, curatoriată de Ruxandra Garofeanu, a generat numeroase reacţii, fie critice, dure, naive, interviuri, drepturi la replici şi contra-replici. Expoziţia a adunat peste 600 de lucrări, realizate de aproximativ 300 de artişti în perioada regimului comunist.

Având un titlu foarte pretenţios (dar în acelaşi timp cu posibilităţi de exploatare foarte mari), expoziţia şi-a propus să scoată la lumină creaţii artistice din perioada comunistă care nu s-au aliniat cerinţelor realist-socialiste, adică o artă autentică şi disidentă. Totul s-a făcut sub ideea de recuperare, de recuperare a unui trecut mitificat, de repunere în valoare a unor opere necunoscute astăzi.

Organizarea expoziţiei lasă de dorit. Spaţiile de expunere de la parterul Bibilotecii Naţionale sunt mai mult decât încărcate. Tablourile sunt practic peste tot, orice spaţiu este umplut, adesea acestea se află pe verticală câte două sau trei, iar pe orizontală distanţa dintre tablouri este minimă. În plus, în centrul spaţiilor de expunere regăsim tablouri expuse în vitrine de sticlă groasă, precum nişte artefacte antice dintr-un muzeu comunist (sau reminiscenţele de astăzi ale lor).

Tablourile nu sunt datate, totul pluteşte într-un vid atemporal aflat în directă legătură cu pretinsa disidenţă a lucrărilor – având la bază diverse concepţii romantice anacronice (artistul autist în turnul său de fildeş, privitorul preocupat de percepţia pur-estetică a operei, necontând nici un fel de context).

Rezultatul e un soi de bazar, care-ţi dă senzaţia că poţi oricând găsi aici orice, că accentul e pus pe caracterul reic al operelor, pe opera văzută ca obiect, când în fapt discursul expoziţional, după cum reiese din textele însoţitoare, numai pe acest aspect nu voia să mizeze, ci mai curând pe forţa imaginilor, pe puterea lor de a oferi o experienţă estetică (şi atât) – care totodată să mascheze falsitatea tezelor promovate.

Ar mai fi de adăugat faptul că printre artiştii expuşi se află pictori care n-au trăit în România în perioada avută în vedere. Apoi, locul în care a fost organizată expoziţia, Biblioteca Naţională a României, nu e tocmai o alegere potrivită. Deja situaţia tinde spre tragi-comic: o pretinsă expoziţie de artă disidentă din perioada comunistă expusă într-o pretinsă clădire modernistă, dar care n-are nimic din supleţea şi utilitatea modernismului occidental, ci se înscrie în modernismul totalitar al regimurilor comuniste. Sub aceste aspecte, organizarea expoziţiei este mediocră.

Discursul expoziţional este ceva mai problematic. Tema aleasă este foarte delicată, dar în orice caz interesantă de dezbătut. Din păcate, dezbatere nu există în interiorul expoziţiei, există doar afirmaţia organizatorilor, adevărul unic pe care-l propagă: a existat artă disidenţă, aceasta este ea.

În cadrul expoziţiei, am descoperit o lume pe care n-o cunoşteam, nici n-o credeam posibilă, diversitatea artistică din perioada comunistă. Am plecat de-acolo mulţumit de informaţiile adunate, însă fără vreo revelaţie artistică. Nici n-avea de unde să vină. Diversitatea a fost un simulacru momentan, adevărul va lovi negreşit, trebuie doar să-l aştepţi, diversitatea se transformă în unitate, autonomia nepăsătoare într-un compromis fatal. Discursul expoziţional caută “rezistenţa prin artă”, varianta plastică a mult discutatei rezistenţe prin cultură – înţelese nu ca refugii, ci ca manifestări disidente.

Încearcă să ofere capodopere autentice din perioada respectivă, dar uită constant legătura cu puterea, legătura puterii cu realitatea şi aşa mai departe – practic mai toate lucrurile care ar fi trebuit să ne intereseze. Rezistenţa prin artă neagă total servilismul prin artă.

Expoziţia nu ne arată, decât în câteva lucrări (din 600!), înrolarea politică, deşi numeroşi artişti din cei expuşi au făcut parte din cei care au executat comenzi oficiale. Acestea din urmă sunt negate total, nu există. Există doar estetica liberă a unui modernism asumat de alţii, un modernism care a fost revoluţionar, dar politic s-a dovedit a fi totalitar (în plus, relevanţa sa este diferită într-un cotext politic democrat şi unul totalitar).

Modernismul abstract, apărut ca o contestare a normelor şi lumii burgheze, o reconfigurare epistemologică a realităţii, nu poate fi revoluţionar în însăşi regimul care a înlocuit „regimul burghezo-moşieresc”, chiar dacă linia de partid invoca nevoia operelor realist-socialiste, creaţia modernistă abstractă e cel mult o artă acceptată politic adresată intelectualităţii regimului.

Nici una din lucrările prezente nu are ceva revoluţionar, nici estetic-reprezentaţional, compoziţional, contextual sau subtextual. Totul este cuminte (în relaţie cu puterea), estetic, modest. Libertatea creaţiei e înţeleasă ca pe-un refugiu într-un estetism voit a fi intelectual. Artă adevărată nu există, artă care să pună întrebări, să conteste, să accepte jocul cu politica (cu mici excepţii care se pierd în marea uniformă expusă). Să nu credem că politica nu-i prezentă aici.

“Autonomia esteticului” e o teză cât se poate de politică: asumându-şi neimplicarea în realitatea politică şi socială, ea acceptă compromisul suprem, acela de a nu pune întrebări, de a nu supăra, de a fi un simplu divertisment pentru minţi ceva mai luminate.

Nici o operă din perioada vizată nu vorbeşte de real, de realitate, de realitatea anilor respectivi. Totul e negat, pus sub preşul istoriei. Asta e miza expoziţiei, asta mi-a transmis mie. La fel ca “Mitul Naţional”, ea neagă evidenţa, refuză sistematic realitatea pe care ar trebui s-o expună. S-o expună, expose, acesta e cuvântul, s-o expună demascând-o.

Fără a prezenta comenzile de stat, catalogate de expoziţie drept colaboraţionism făţis (ascuns în obscuritate însă, tocmai din lipsa nominalizărilor, a imaginilor relevante), colaboraţionismul non-combativ al estetismului abstract trece drept originalitate şi, în vorbele organizatorilor, chiar disidenţă. E paradoxal să spui că spre deosebire de arta comunistă oficială, care în cele din urmă crea un simulacru al realităţii, peisaje idilice cu oameni fericiţi şi fabrici dădătoare de viaţă, o utopie pe pânză, arta din expoziţia prezentă este disidentă, chiar dacă la rândul ei creează o utopie pe pânză, ruptă total de contextul real – utopia este atemporală –, sau în unele cazuri aflată în legătură cu realitatea noului val oficial, acela al naţional-comunismului, deci o altă înrolare politică (voită sau nu).

Şi într-un caz, şi în altul, singura realitate de care vorbesc operele respective, evitată de discursul expoziţional, este realitatea complacerii artistului cu puterea şi dublul său joc – realizator de comenzi oficiale şi membru în Uniunea Artistilor Plastici, pe de-o parte, şi „creator-de-lucruri-atipice-masei-care-nu-supără-pe-nimeni” pe de alta.

Expoziţia pune adesea accentul pe provincialism şi ţărănism, chiar pe ortodoxism – cu unele tente misticoide. Aceasta ar fi una dintre marile lupte ale artiştilor, “răsculaţi” împotriva urbanizării forţate şi ateismului impus de regimul comunist. Toate ar fi bune şi frumoase dacă lucrurile nu s-ar petrece tocmai în perioada “înverzirii” comunismului, transformat într-un naţional-comunism care la rândul său a pornit de la premisa “recuperării trecutului” – chiar cel interbelic –, trecut mistificat de “internaţionaliştii” primului deceniu comunist (cam cum se întâmplă în expoziţie cu “recuperarea trecutului artistic disident”).

Problema rezistenţei într-un regim totalitar este la rândul ei delicată. Se vorbeşte de mult timp de rezistenţă prin cultură, iar acum, cu expoziţia prezentă, avem pus în faţă conceptul de rezistenţă prin artă. În ambele cazuri, cei care au „rezistat” astfel au fost totodată membri ai breslelor din care făceau parte din punct de vedere al activităţii lor, fie scriitori, artişti plastici sau chiar profesori universitari, aspect cel puţin paradoxal.

Plecăm de la premisa că un act cultural sau artistic e totodată un act politic – conştient ori nu –, cu atât mai mult într-un regim totalitar. Mai menţionăm că în contextul amintitului regim, unde opresiunea şi controlul erau omniprezente şi extraordinar de stricte, gestul cel mai mic de disidenţă devine astfel întărit de zeci de ori. Acum să ne gândim la ideea de rezistenţă prin cultură sau artă. Ea presupune că anumiţi oameni au continuat, chiar în acel regim totalitar, să creeze (cultură, artă etc) – sau să facă parte dintr-o cultură – veritabilă.

Că necontând condiţiile, iar aici accentul cade pe impostura specifică vremii, ei n-au coborât ştacheta exigenţei şi au creat sau contribuit la cultură – de fapt la Cultură (sau Artă), într-un sens universal şi atemporal. Prima problemă e următoarea: printr-un asemenea discurs, suntem obligaţi să acceptăm că există un concept universal şi atemporal al artei ori culturii, o cultură autentică, la care respectivii s-au raportat şi la care au contribuit. Teorie discutabilă, care îşi are rădăcinile în teoriile interbelice – cu binecunoscutele alunecări totalizante – perioadă cu care de altfel cei în cauză doresc să se pună în legătură – mitul interbelicului răsare şi aici.

Teoria cum că există o cultură mare, o cultură autentică, CULTURA (sau ARTA), la care nişte oameni, necontând contextul în care trăiau, au contribuit, e doar o prelungire romantică tardivă a unor teorii anacronice. Cultura e dată de prezent, nu doar atât, dar ea înseamnă prezent. Ce înseamnă cultură autentică într-un regim democratic nu va fi nici pe departe acelaşi lucru cu ce înseamnă cultură autentică într-un stat totalitar – în ambele cazuri ne referim prin “autentic” la ceva strict diferit de “oficial”.

Într-o societate pietrificată, rolul culturii sau al artei stă în acţionism. Mai mult, rolul ei e legat de prezent. A disocia arta de context – social, economic, politic – nu înseamnă decât a nega realitatea în chip romantic, dar politic vorbind, înseamnă compromis şi complacere. Rezistenţa prin artă înseamnă refugiul în artă, în “ceea ce ne-am imaginat noi a fi artă”.

Toată discuţia putea fi evitată dacă expoziţia nu-şi propunea să prezinte lucrările respective drept ceea nu sunt. Căci într-adevăr, nu-i poţi reproşa unui artist că nu a fost disident, dacă prin asta nu a acţionat împotriva celor care încercau să fie. Dar trebuie criticat un discurs expoziţional care spune tocmai asta.

Aici apare un clivaj între artist, operă şi expoziţie. Mi-e greu să cred că dintre artiştii expuşi aici care mai trăiesc, majoritatea au sentimentul că operele expuse realizate de ei în timpul comunismului au fost opere disidente. Mai mult, prin cele discutate, nu înseamnă că în expoziţie nu s-ar afla lucrări interesante. Însă în primul rând, contemplarea lucrărilor nu e încurajată, după cum am menţionat la început, din pricina expunerii şi panotării.

În al doilea rând, discursul expoziţional prezintă lucrările drept ceea ce nu sunt, întărind sentimentul de impostură. Un discurs just despre realitatea acelor ani şi acelor lucrări le-ar fi făcut acestora din urmă mult bine. Un discurs just însemna atât discurs textual, cât şi vizual – operele „oficiale” realizate de pictorii expuşi.

În concluzie, tema expoziţiei, pe cât de atractivă, e incredibil de prost înţeleasă de organizatori (probabil voit) şi implicit slab exploatată, expoziţional, curatorial, filosofic şi politic (nu neapărat voit). Nu pot să nu mă gândesc la contextul politic actual. Mai mult, nu pot să nu mă gândesc la acel curent de revizuire a comunismului, a percepţiei asupra dictaturii, despre care scrie Cristian Vasile în legătură cu biografia profesorului Ion Ianoşi. Legătura cu Ianoşi poate atinge esenţa problemei dacă ţinem cont că el a fost un adept al tezei “autonomiei esteticului” – deci lucrurile se leagă la un alt nivel, relevanţa politică pe care o putem sustrage din aceste evenimente e semnificativă şi foarte importantă, ne vorbeşte despre realitate, despre prezent, fără nici un văl estetic.