Generale

Un roman realist

Dacă tot am răsfoit recent Ruşinea lui Rushdie, sau mai degrabă cu acest prilej, am dat peste alt fragment atent însemnat pentru o exploatare ulterioară (că doar suntem nişte exploatatori), care se va materializa în cele ce urmează.

rushdie-rusineaDiscursul de mai jos e cu atât mai interesant dacă-l punem în legătură cu scriitura lui Rushdie. Un scriitor magico-realist, care adesea forţează limitele ficţiunii vorbeşte despre romanul realist. În cele din urmă spune că el nu scrie aşa ceva, dar asta-i intervenţia lui Rushdie-naratorul-ironic, care ne atenţionează că într-o ficţiune de orice fel, sau altfel spus în artă, oricare ar fi înveşmântarea sa – realismul-magic pare la prima vedere în extremă opoziţie cu realul sau realismul (iar Grimus confirmă, la prima vedere) -, trebuie căutat realul, cu alte cuvinte adevărul.

Acesta e vânat de diverşii cenzori: fie că-s variante de Dumitru Popescu-Dumnezeu sau Leonte Răutu al oricărui regim totalitar, sau alţi populişti anacronici şi fascişti pentru care arta trebuie să fie o minciună, o idealizare, totul într-o formă tradiţională şi conservatoare, cu alte cuvinte că ea ar trebui să fie normată, reglementată de stat şi pusă în slujba acestuia – cu retorica evidentă că e de fapt pusă în slujba poporului (pudibonderia burgheză funcţiona în acelaşi mod).

Totodată mă gândesc la cartea mea preferată scrisă de Rushdie, Pământul de sub tălpile ei, unde avem o extraordinară discuţie pe marginea real-ficţiune şi influenţa primului asupra celei din urmă, şi invers, şi tot aşa.

Acolo Afacerea Watergate era o ficţiune, dar una reală (doar un exemplu dintre multe găsite în carte). Era o ficţiune deoarece în ficţiunea lui Rushdie Afacerea Watergate era o carte de succes, o poveste inventată.

Dar ţinând cont de ce-am scris mai sus, în acelaşi timp, atât în ficţiunea lui Rushdie cât şi ca valoare universală, ea era reală, cât se poate de reală, şi avea rolul de-a sublinia această transgresare a graniţelor dintre real şi ficţiune, în cele din urmă punând un semn de echivalenţă între ele, cu toate implicaţiile care decurg de aici – ţinţa este realul, prezentat sub forma ficţiunii şi totodată relevat cu ajutorul acesteia, iar realul este indisolubil legat de politic, de asta scrierile magico-realiste tind să fie mai accentuat-politice (oricum, orice operă de artă e şi politică), sau mai bine spus, de asta numeroşi scriitori apelează la tehnica asta pentru a arăta în fapt adevărul.

“Dar dacă acesta ar fi un roman realist? Gândiţi-vă numai ce altceva aş putea include în el. De pildă, afacerea instalării ilegale, de către locuitorii mai bogaţi din Apărare, a unor pompe de apă subterane, care furau apa din conductele vecinilor – astfel încât întotdeauna îi recunoşteai pe cei cu bani după cât de verzi erau pajiştile din faţa casei (astfel de indicii nu se limitează la Cantonamentul din Q.).

Şi nu ar trebui să descriu şi Sind Club din Karachi, unde încă se găseşte o pancartă pe care scrie “Accesul Interzis Femeilor şi Câinilor”? Sau să analizez logica subtilă a unui program de dezvoltare industrială care construieşte reactoare nucleare, dar nu este capabil să producă un frigider? O, Doamne – şi manualele în care scrie “Anglia nu este o ţară agrară”, şi profesoara de geografie, care i-a scăzut o dată surorii mele două puncte la o lucrare, pentru că aceasta diferea cu două cuvinte faţă de acelaşi manual… cât de stânjenitoare ar putea deveni toate acestea, cititorule.

Cât material din viaţa reală ar putea deveni obligatoriu! – De pildă, despre preşedintele adjunct de demult, ucis în Adunarea Naţională de mobilierul cu care au aruncat în el reprezentanţii aleşi; sau despre cenzorul de film care a pus creionul roşu pe fiecare cadrul al scenei din Noaptea generalilor în care generalul Peter O’Toole vizitează o galerie de artă, tăind toate tablourile cu femei goale atârnate pe pereţi, astfel că publicul a rămas siderat la vederea imaginii suprarealiste a generalului Peter plimbându-se agale printr-o galerie de pete roşii, dănţuitoare; sau despre şeful televiziunii, care mi-a spus o dată, solemn, că “porc” e un cuvânt murdar; sau despre numărul revistei Time (sau să fi fost Newsweek?) care nu a fost lăsat să intre în ţară pentru că avea în conţinut un articol despre un presupus cont dintr-o bancă elveţiană al preşedintelui Ayub Khan; sau despre bandiţii de la marginea drumurilor, condamnaţi pentru că fac, ca iniţiativă privată, acelaşi lucru pe care guvernul îl face cu titlu de politică publică; sau despre genocidul din Baluchistan; sau despre recenta acordare preferenţială a burselor de stat, care urmează să plătească studiile postuniversitare în străinătate membrilor partidului fanatic Jamaat; sau despre încercarea de a declara sariul un obiect de îmbrăcăminte obscen; sau despre execuţiile prin spânzurare – primele după douăzeci de ani – ordonate doar pentru a legitima execuţia domnului Zulfikar Ali Buttho; sau despre motivul pentru care călăul lui Buttho s-a evaporat, precum copiii străzii care dispar în fiecare zi, în văzul tuturor; sau despre antisemitism, un fenomen interesant, sub influenţa căruia oameni care nu au văzut în viaţa lor un evreu îi vorbesc de rău pe toţi evreii, pentru a menţine solidaritatea cu statele arabe care oferă muncitorilor pakistanezi, în ziua de astăzi, locuri de muncă şi atât de dorita valută forte; sau despre contrabandă, despre boom-ul exporturilor de heroină, dictatori militari, civili venali, funcţionari publici corupţi, judecători cumpăraţi, ziare despre ale căror articole nu se poate spune cu siguranţă decât să sunt mincinoase; sau despre împărţirea bugetului de stat, cu o referire specială la procentele dedicate apărării (uriaşe) şi învăţământului (neuriaşe). Închipuiţi-vă ce dificultăţi!

Acum însă, dacă aş fi scris o carte de o asemenea natură, nu mi-ar fi folosit la nimic să afirm că ea are o valabilitate universală şi nu se referă la Pakistan. Cartea ar fi fost interzisă, aruncată la gunoi, arsă. Atâta efort degeaba! Realismul poate frânge inima unui scriitor.

Din fericire, eu nu fac decât să realizez un soi de poveste modernă, astfel că totul este bine; nimeni nu are de ce să se supere, sau să ia nimic din ce spun în serios. Şi nu este nevoie nici de acţiuni drastice.

Ce uşurare!”1